statiputin.blogspot.com
Moșul stă, peste an, într-o inimă.
Îi e puțin frig. Își
amintește iarăși de papucii de pâslă: Unde
i-am pus? Nu mai știu. Nu sunt la vedere. I-am pus undeva astă-primăvară. I-am
pus mai în spate, de nu se mai văd. Avusese și niște șosete duble, de lână.
Niște șosete foarte groase. Într-o iarnă ca asta, mai timpurie, a fost evacuată o familie din vecini.
Atunci a mers la ei și le-a dat șosetele alea și un fagure mare de miere pe
care îl avea de la frate-său Dincă. Când o
veni ăla micu', o să-l întreb pe el dacă i-a văzut pe undeva. Mama îi ținea
întotdeauna cu cizmele. Zicea: Când vine vremea să-ți iei cizmele, scoți și
papucii. Ce bine zicea! Se duce la geam. Un bec portocaliu din stradă pică
exact pe pervazul lui - chestia asta îi plăcuse întotdeauna: parcă stătea să
spună o poveste în fiecare seară. Acolo, la fereastra lui. Uite-o pe fata aia... O fată care avea
nume străin. Nu îl reținea deloc. Era studentă la medicină. Stătea în gazdă
peste drum. Ca mine, când eram la liceu,
în gazdă la nea Tale. Aaa, Paulina și-a pus grâușor. Văd bine? Nu prea poa' să
fie altceva, că ieri-seară nu era nimic acolo. Privește mai sus, pe stradă.
Partea aia de stradă care nu-i place. Case noi, foarte noi. Oameni noi, pe care
nu-i știe mai deloc. Ies doar în mașini
din curte. Trei câini traversează spre depou. Pe cer sunt stele. Ar
deschide fereastra puțin. Dar o să se facă și mai frig. Mâna îi rămâne pe
mâner, nemișcată. Sună cineva la ușă. A,
Prințesa! Nu mai umbla așa
dezbrăcată, că mâine o să tușești! Ștefania vrea o
rețetă nouă. Face colecție pentru clasa ei. O interesează, iarăși, ceva
tradițional de Crăciun. N-am, fetița
tatii, nu mai am alta. Nu-și amintește să mai fie ceva de care nu i-a spus.
Îi vine o idee. Ștefanio, mergi la
Paulina, peste drum. Are o fată în gazdă. O fată din altă țară. Sigur îți dă
ceva ce n-ai! Așa, du-te! Închide ușa. Dintre toate, lui îi place cel mai
mult piftia cu usturoi. De fapt, toate răciturile! Se gândește că sunt bune
reci în ciuda faptului că sunt făcute din carne grasă. Simte din nou frigul. Dacă mă bag în pat acum… Când se culcă
prea devreme, se trezește în mijlocul nopții și nu mai poate să adoarmă la loc.
88 de ani bătuți pe muchie! Se duce
în dormitor și ia o pătură de pe un scaun. Se bagă în ea, în fotoliul de lângă
fereastra portocalie. Niște bomboane de
brad, niște palincă de la frate-miu, niște artificii... Scrie liste în cap,
ca să-i treacă timpul. Liste imaginare: nu mai făcuse cumpărături și pregătiri
de Crăciun de foarte mulți ani. Uite că
n-a mai sunat ăla micu'! Are un nepot care îi aduce o dată pe lună pachet.
Până și ciorbă îi aduce. Să-i dau niște
bani de lozuri, să ia pentru Anul Nou câte un loz în plic. Și să-i spun
adevărul. Zâmbește. Nepotul l-a întrebat de mai multe ori dacă nu cumva el
a fost Moșul acela care, într-un an, a lăsat vată în toată casa - o amintire a
lui din copilărie. ”Un Moș Crăciun mic de statură, ca matale, așa”. Păi sigur că eu am fost! Dar lui îi
spusese că nu. Vata, însă, o înșirase maică-sa, în grabă să-l costumeze - nu
cumva să-i prindă băiatul! Ha-ha-ha!
Ațipește cu imagini colorate în roșu și alb. Cineva sună iarăși la ușă? Crede că visează. Parcă a fost, parcă n-a fost. Adoarme. După miezul nopții, se trezește. Am înghețat de tot. E buimac. Realizează
că e în fotoliu. A înțepenit în poziția în care s-a așezat. Se ridică cu greu.
Se duce încet spre dormitor și i se pare că sună cineva la ușă.
Nu sună. Am visat asta mai devreme.
Se apropie, totuși, de ușă. Rămâne lângă ea o vreme. Am visat? Am visat sau a sunat? Aprinde lumina, deschide ușa și
vede o sticlă pe prag. ”De la Paulina, vin pentru fiert”. Ha-ha-ha! Ridică sticla cu un zâmbet mare. Închide ușa. Se duce
încet către fotoliul de lângă fereastra portocalie. Aruncă o privire afară. Mai
zâmbește o dată. Parcă vede o siluetă pe stradă. Îi e cald.
Se zice că bătrânul care zâmbește primul pe întâi decembrie, îl
scoate pe Moș Crăciun afară, pentru misiunea lui de sfârșit de an.
The 2nd of December 2015 by AMB.
Face
Blindness
17 decembrie, 11:42. Tocmai am terminat de făcut biscuiți cu
Buni. Delicioși! În timpul ăsta, mama s-a vopsit. Prima zi de vacanță e
înnorată. Buni zice că o să ningă. Abia aștept! Am făcut aseară mai multe
planuri, cam prea multe ca să iasă toate, dar o să vedem. Pentru azi, planul e
cu film. Mergem să vedem E.T. L-am găsit în program la mall și mama a zis
întâi că mai bine așteptăm altă ocazie să-l vedem. Ei nu-i place la mall. Pe
urmă, Buni a zis că merge și ea cu noi și mama n-a mai zis nimic. Oaaaau, a
început să ningă!
17 decembrie, 14:00. O să ne îmbrăcăm în alb. Foarte puțină lume poartă
alb. Mai ales zilele astea. Cred că mulți copii o să fie în roșu. Alb e un fel de a spune. Eu
n-am nimic alb, am o pelerină
crem. Nu știu dacă am îmbrăcat-o de două ori
până acum. Nici Crenguța nu are. O să ia puloverul gros din lână împletită,
care îi vine peste genunchi. Rochița ei țărănească . Care e un alb-murdar-gri.
Doar mama are haină albă. De blană. O bunică elegantă la mall!
17 decembrie, 23:20. N-am mai trăit așa groază ca azi, din ziua
în care s-a pierdut Olga mea, pe când avea 6 ani! Biata de ea, chiar a zis ieri
să nu mergem la mall. A fost vina mea de la un capăt la altul. Dacă eu nu mă
încântam de bradul uriaș din incintă, oprindu-mă din drum cu privirea la el,
dacă Moșul ăla nu ar fi ademenit-o pe Crenguța imediat, cu cutiile lui imense,
așa-zis de cadouri, dacă eu nu-mi pierdeam atenția o clipă în plus cu fata cu
pliantele... O, Doamne! A fost atât de rapid! Crenguța s-a amestecat probabil
numaidecât printre copiii de sub brad. Olga mă știa lângă ea, dar eu, of, m-am
lăsat ademenită, o domnișoară avea niște pliante cu rețete. Și poate că făcusem
un pas mai la stânga, inconștient, nu știu, dar a contat, s-au interpus îndată
mai mulți oameni între noi și Olga nu a putut să mă mai recunoască. Deja
nici pe Crenguța nu o mai repera la brad. Zice că ne-a strigat pe nume. Dar nu
a reușit, de fapt, fiindcă nu mai avea glas, fiindcă deja făcuse atac. Exact ca
atunci când era mică. Panica a blocat-o complet. Moș Crăciun repeta deja poate
a treia oară: Să vină mama ei! Crenguța o așteaptă pe mama și pe bunica! Unde
mi-a fost capul?! M-am repezit spre ei, am luat-o pe Crenguța de mână, ea s-a uitat
străin la mine, s-a smucit și a rupt-o la fugă, s-a
ascuns în spatele bradului. Moșul a văzut și a întrebat unde e mama ei. M-am dus către Crenguța,
cu Moș Crăciun puțin iritat după mine, i-am spus că mama ei e pe-aproape, eu
sunt Buni. Crenguța s-a uitat atunci spre mine ca și când mă vedea pentru prima
oară, s-a ridicat de pe jos și a început să mângâie haina mea și mi-a zis
smiorcăită: “Unde e mama, Buni?”. Am găsit-o și pe Olga după aceea. Am dat întâi
turul mulțimii strânse în jurul bradului nenorocit. Nu era. Am plecat mai
departe, înnebunită. Am găsit-o într-un târziu, aproape de scările rulante ale
mall-ului, nemișcată, perplexă între mulți oameni care se foiau pe lângă ea
încoace și încolo. Stătea cu mâinile prinse peste ceafă, uitându-se în gol.
I-am luat mâinile și i le-am pus direct pe haina mea, i-am vorbit în continuu,
ca să-mi recunoască și vocea, am amintit și de Crenguța. Crenguței cred că îi
înroșisem încheietura, o țineam foarte strâns, nu cumva să-mi scape. Olga nu a
putut vorbi imediat, stăteam strânse în cerc toate trei, amestec de brațe și
haine, în tăcere. Cel mai ciudat ne privea Crenguța, înghesuită între pelerina Olgăi și blana mea. Și ea ne-a dezmeticit atunci
când m-a întrebat, deodată, foarte tare: “De unde știi că ea e mama?”. Și atunci a vorbit Olga, șoptit, cu inima – cu
siguranță – mică, mică, frântă, la fel ca a mea: “Oh, și Crenguța, mamă! E
ereditar.”
Prosopagnosia is a neurological disorder characterized by the inability to recognize faces. Prosopagnosia is also known as face blindness or facial agnosia. The term prosopagnosia comes from the Greek words for “face” and “lack of knowledge.” Depending upon the degree of impairment, some people with prosopagnosia may only have difficulty recognizing a familiar face; others will be unable to discriminate between unknown faces, while still others may not even be able to distinguish a face as being different from an object. Some people with the disorder are unable to recognize their own face.
https://www.ninds.nih.gov/Disorders/All-Disorders/Prosopagnosia-information-page
The 29th October 2017 by AMB.
Pe strazi cu nume minunate
CALATORIE FICTIONALA. NUME
DE STRAZI REALE.
Incepi calatoria cautand Strada Frumoasa. Este aproape de
batrana Cale a Victoriei, asadar usor de gasit. Te saluta cu bucurie cand intri
pe ea si se inclina fosnind din rochii cand iesi, urandu-ti drum bun mai
departe! Te lasi purtat de amintirea ei mult timp dupa aceea, pana cand
urmatoarea tinta incantatoare ii ia locul. Faci stanga pe Strada Copilului,
unde intalnesti gradinita langa gradinita. Razbate larma dulce de prichindei,
iar aerul e plin de mireasma care vine de pe Strada Glicinelor, aflata
in apropiere. In zona asta, a fost nimerit sa se intemeieze si Strada
Albinelor, spre care privesti de departe, ca nu vrei sa le deranjezi. Dar
ca sa-ti potolesti pofta subita de dulce, te avanti spre alte artere, in
cautarea Strazii Strugurilor. Aici musteste de lume si de arome de
toamna. Ciorchini uriasi atarna din toate balcoanele blocurilor si boabe
gigantice de tamaioasa sunt folosite pe post de garduri pentru casele cu curte.
Un copil care seamana cu Dionisos mananca o placinta cu dovleac. Dai sa-l intrebi
ceva, dar el fuge chicotind si dansand, pierzandu-se pe o strada laturalnica,
numita Veseliei. Tocmai cand te intrebi ce sa faci mai departe, cineva
iti prinde mana dreapta, altcineva stanga si te trezesti invartind hora cu
localnicii. Te linistesti abia pe Strada Amintirii, cand orasul ti se
pare departe, iar prezentul si viitorul se retrag ca sa te lase cu gandurile
tale. Case vechi strajuiesc cu demnitate drumul ingust. Te plimbi printr-o
gradina cu trandafiri si iti vine sa canti un refren de demult.
Dormi somn frumos si incepi o dimineata vesela undeva pe Strada
Gradina Cu Cai, care e plina de iarba si seamana cu un parc verde crud la
sfarsit de primavara. Iei o trasura care te duce cu doi lei pe Strada Mugur
Mugurel, unde oamenii canta la fluier si fac ciorba de loboda. Accepti o
portie, te asezi pe o buturuga incalzita de soare si flecaresti un pic cu ei.
Iti prinzi in par un leustean si le spui la revedere. Nu stii incotro sa te
indrepti mai intai, dar hotarasti ca mai bine ar fi sa uiti de harta si sa
inaintezi la intamplare. Undeva pe langa Drumul Carierei, paralela cu Intrarea
Patrarului, se intinde, alba-dalba si inteleapta, Strada Bunicutei. Te
pierzi pe ulitele copilariei si nu mai vrei sa pleci, caci intervine pe traseu Intrarea
Memoriei si iti amintesti cum ai vrut candva, copil, sa fii un fluture alb
care traieste o zi si se topeste la apus in imbratisarea florilor. Ai scris
atunci si o poezie. Dar Strada Fluturilor e departe, tu ai crescut intre
timp, drumul e lung, asadar te intorci la treaba, cu roza vanturilor in mana.
Intri pe Heliade Intre Vii, de unde cat ai clipi se ajunge pe Strada
Calatorului. Asadar, esti pe drumul cel bun. Pe strada asta se merge la
pas, molcom, melancolic, ca sa nu iesi din poveste. Uite Intrarea Adierii,
aici te odihnesti putin, tragi zefirul in piept si iti permiti sa mai visezi
putin. Te cuprinde si te inghite Strada Duiosiei si adormi in mangaieri
parfumate cu tei de iunie, pe Strada Lunii.
Cand te trezesti, e mare Strada Atmosferei, e de necuprins
si te face sa te simti special in lumina diminetii. Ambianta asta te pregateste
la fix pentru intrarea pe Strada Gratioasa, unde vezi pe toate zidurile
balerinele lui Degas. Unele exerseaza, altele iti fac timid cu mana. Ajungi la
un giratoriu care indica la dreapta Drumul Postalionului si simti o
dorinta nebuna de a zbura catre alte zari si alte orase cu strazi care poarta
nume minunate. Amani iluzia si te avanti spre Strada Margelelor. E plina
de negustori ambulanti care locuiesc in apropiere, pe Intrarea Şetrarului.
Ei vand ziua ceea ce mesteresc si slefuiesc noaptea: pietre cu puteri
miraculoase, podoabe scanteietoare, bucati de sticla colorata. Toate reflecta
lumina in fulgere scurte si tacute care se dueleaza in soare deasupra capului
tau. Ti se pare ca ai nimerit intr-un caleidoscop gigantic. Pleci buimacit de
atata frumusete si, pe fondul asta, aproape ca te panichezi cand citesti o
placuta care indica Strada Sapte Drumuri. Oare pe care din ele trebuie
sa apuci? Vezi urme proaspete de pasi si te iei dupa ele. Te duc intr-un loc
care pare ca a incremenit in timp si soapte ciudate murmura cuvinte
nedeslusite: esti pe Strada Manuscrisului. Ceri o tigara si cateva
lamuriri de la un batran care, hehe, stie despre calatoria ta si vrea sa-ti
arate si casa in care locuieste el undeva nu departe, pe Strada Mos Adam.
Il intrebi daca mai esti in Bucuresti sau te-ai ratacit prin imprejurimile lui
si iti spune sa stai linistit, ca esti chiar in buricul targului. Uite, in
spate e Strada Luminei, la stanga e Intrarea Poeziei, iar peste
gradinile alea suspendate e Strada Idilei. Ii multumesti si mergi mai
departe, fericit. Un cais iti ofera micul dejun si putina odihna la umbra.
Strada Randunelelor - concert international
cu invitati de renume mondial: tucanul (bariton) - despre care citesti pe flyer
ca vine din America Centrala si este o pasare impozanta; Kagu (soprana),
originara din Noua Caledonie - foarte distinsa, dar putin infatuata; si celebra
corala Papagalia, in frunte cu maestrul dirijor Cormoranul, care are o
infatisare aproape reptiliana, dar e un gentleman desavarsit si un artist
emerit. Ce noroc sa te nimeresti aici intr-o zi cu eveniment! Continui sa
aplauzi pana cand iesi de pe strada si, inca sub imperiul unui sentiment de
plinatate, mergi la intamplare. Observi cu incantare ca esti pe Strada
Crinul De Gradina, traversezi intersectia cu Inspiratiei, treci
podul si te strecori cu mare bagare de seama pe langa Strada Ghiocului,
fiindca nu vrei inca sa-ti afli viitorul. Strada Murelor te imbie cu
borcane de dulceata si sirop - realizezi ca aici trebuie sa locuiasca hormonul
fericirii, cercetezi curtile cu luare-aminte si uite, parca sunt acolo niste
copii care seamana izbitor cu Serotonina. Le faci cu mana si pleci mai departe,
ademenit de zumzetul care vine de undeva de pe-aproape. Bazuci si zurgalai, un
print decazut, bufonerie, culori si flori peste tot: asta e Intrarea
Carnavalului. E oare intelept sa accepti si al treilea pocal din vinul asta
rosu si bun, atat de bun, care curge din butoiul domnului mustacios si vesel
din fata ta?? Pierzanie.
Te trezesti dintr-un somn greu si lung, cu cineva in brate si cu
o scufie de hartie pe cap. Placuta de pe gard indica, evident: Intrarea
Ispravei. Cerul pare albastru, de unde atata ceata in capul tau?! Te scuturi
si te intorci la drum. O sa fie o zi lunga! Ar fi bine sa afli cat mai curand Strada
Lamaitei, ca sa-ti revii un pic. Cand colo, dai de Strada Compasului,
unde pasul se invarte 180 de grade stanga, 90 dreapta, asa ca inaintarea se
face stand pe loc. Euclid zambeste intelegator. Fara ajutorul unui Chinese
fortune teller nu mai ieseai niciodata de pe strada asta, dar, ca sa-ti dea o
lectie, te evacueaza direct in Strada Eternitatii, care trece - ce
paradox - exact pe langa Cimitirul Progresul. Exista viata dupa moarte. Busola
iti indica Strada Evidentiatilor si dai skip: preferi common people. Uite Intrarea
Fabulei, mai degraba aici ai avea ceva de invatat. Oamenii spun ca nu
departe e Strada Campul Cu Maci, pe care merita sa o vezi, dar nu cumva
sa zabovesti, caci daca se intampla sa adormi acolo, dus esti. Cercetezi cu
luare aminte pulberea argintie pe care calci acum pe Strada Stelutei.
Iti pui o dorinta si mergi mai departe, pe Simfoniei, unde oamenii fac
intotdeauna totul in trei sau patru acte. Fara exceptie! Stai sa te gandesti la
chestia asta si uiti incotro ai mers in ultima vreme. Cineva te intreaba cat e
ceasul si realizezi ca ai intrat pe Strada Timpului. Oare asta a fost
ultima zi a calatoriei? Pentru moment, cam da. Cum seara te prinde undeva pe
langa Soseaua Bucuresti-Pitesti, ideal ar fi sa te strecori spre Intrarea
Menuetului. Insusi regele Ludovic XIV danseaza aici, in tempo masurat, cu
tinuta solemna, facand diverse plecaciuni. Adormi zambind sub o salcie calda ca
o plapuma si nici in vis nu te opresti din drum: strabati spatii de basm si de
legenda - Strada Prometeu, Aleea Cenusaresei, Strada Harap Alb - care,
culmea, sunt totusi in Bucuresti; plutesti pe deasupra luncilor Dambovitei,
unde regasesti Strada Nada Florilor si stai de vorba cu ciobanul Bucur;
inca in vis, pornesti agale spre casa si pe drum te gandesti ce frumos ar fi sa
locuiesti pe Strada Ancuta Baneasa.
The 26th June of 2010 by AMB.
FRUNZA
Se simțea mândră să fie prima frunză a acelui stejar tânăr din dumbravă, care apucase să se schimbe în galben-arămiu. Până jos, a dansat ca o balerină, plutind cu grație. La aterizare, nu a avut timp să avertizeze o furnică neagră, mai în vârstă, care venise cu ceva treabă la stejar. Așa că a acoperit-o dintr-odată, cu un pic de zgomot, dându-i emoții puternice în bezna care s-a așternut brusc peste ea. Dar furnicile sunt, în general, firi tari și iuți, așa că nu s-a produs niciun leșin. Pe când pământul i-a dat binețe frunzei în timp ce i se așeza cochet pe creștet, furnica s-a recules și și-a croit drum imediat pe sub ea, până la una din margini, ieșind înapoi la soare. Un câine mic, șoricar, a venit îndată să o miroasă. Nu pe furnică, pe frunză. A plecat impresionat. Altceva decât iarbă nu mai era în preajmă, pe o rază de câțiva centimetri, așa că frunza cea colorată și încă plină de glucoză se remarca ușor în peisaj. A luat-o la ochi un fluture tinerel, care era și pictor pe deasupra. A simțit că nu-și mai poate lua nici ochii de la ea, nici zborul spre florile albastre din spatele stejarului. A rămas împietrit ca o statuie, mut de admirație și golit de orice curaj: cum ar putea să facă cunoștință cu ea, când inima lui bate atât de tare și numele lui latin e atât de lung?! Sigur o să se bâlbâie și ea va râde de el. Frunza s-a mișcat de mai multe ori de pe loc în timpul acesta, pentru că și vântului îi plăcea de ea și se întorsese special să o tachineze. Fluturele a oftat, a renunțat și și-a întins aripile. S-a dus să facă conversație cu o pereche de gemene de ciuboțica-cucului, pe care le știa bine deja – de la prânz. Frunza s-a tot îndepărtat, a zburat când mai sus, când mai jos, a deranjat în treacăt câteva ierburi și mai mulți boscheți mărunți peste care a răsturnat-o vântul cel iute și nu-tocmai-înțelept. În cele din urmă, s-a trezit prinsă fără scăpare într-o tufă de trandafir sălbatic, la marginea pădurii, în pragul serii. Îi venea să plângă, dar spera ca un alt vânt sau măcar un strop de ploaie să o scoată cât mai curând de-acolo. Luna a răsărit de trei ori peste văzduhuri până când, în noaptea a patra, a auzit cum suspină o frunză pe pământ. A trimis o rază în liniștea întunericului, să afle care e problema. Frunza s-a agățat de ea, dar n-a putut să se desprindă din tufă. Nici raza n-a putut s-o tragă, așa că i-a oferit doar mângâiere. Timpul trecea și nimic nu se schimba. Numai trandafirul pălea tot mai tare. Era o tufă bătrână. Avea mereu multe frunze prinse de ea și era obișnuită cu ele. De la un moment dat, nu mai știa care sunt ale ei și care sunt din vecini. Toamna avea să le facă pe toate la fel, oricum. Frunza de stejar s-a mai întunecat și ea la chip, cu timpul, apoi s-a strâns, s-a îndoit. Soarta ei era clară de-acum și o acceptase, așa că zâmbea. În fond, avea să fie humă și ce e mai frumos decât să se dăruiască pe sine înapoi pământului care a făcut-o mare? Iarnă, primăvară, vară și altă toamnă au trecut. Zâmbea. Zâmbea, dar nu mai respira. Sau, cel puțin, așa părea. La fel a crezut și șoricarul când a venit încă o dată să o miroasă, o toamnă mai târziu. A scurmat tufa de trandafir până ce a dat de un ghemotoc de frunze uscate, din care s-a desprins ea, frunza de stejar adulmecată anul trecut. Era tot așa frumoasă și chiar mult mai grațioasă, pentru că se uscase în formă de clepsidră. Un fluierat vesel l-a chemat înapoi, dar el a zăbovit la tufă, interesat de toate dedesubturile ei. Mai apoi s-a auzit un glas ferm, de bărbat: ”Tic, hai să mergem!”. Și apoi același glas, domol: ”Ne așteaptă Bunica cu masa!”. Zâmbete: bărbatul, șoricarul, frunza de stejar, tufa de trandafiri, marginea pădurii au surâs sentimental la auzul acestui argument. Tic a luat pe sus frunza de stejar și a depus-o la picioarele glasului: pe aceasta o luăm cu noi la masă – părea el că vrea să spună. Și frunza de stejar s-a trezit într-o palmă moale, caldă, întocmai ca o plapumă, de două ori mai mare decât ea. Glasul a zis cu încântare: ”Ce capodoperă!”. Tic a dat din coadă. ”Bravo, Tic! O luăm cu noi. O să-i placă lu' Bunica.”. Un pic mai târziu, pe o etajeră, în holul unei case bătrâne, în care mirosea a busuioc (dintotdeauna) și a chec (copt de curând), frunza și-a găsit cămin statornic, pentru tot restul vieții. ”Mititica, draga de ea! Vine din alt an.” – spusese Bunica în momentul când a văzut-o prima dată și Tic a lătrat de două ori pentru a confirma. ”Dacă a vrut Domnul să trăiești, slavă Lui și să știi că la noi o să-ți fie bine!”. Freamăt imperceptibil, zâmbet de fericire și gratitudine: ”Mulțumesc! Să aveți poftă bună!”
The 21st of October 2015 by AMB.
wink 2
frântură dintr-o partitură
”1420 și ceva de ciocolate, până acum. Mă crezi? În fiecare zi, de patru ani, îi pun în cutia poștală câte o ciocolată. Doar de câteva ori n-am putut, adică într-o iarnă, când am făcut o super-gripă și apoi în vara în care am plecat în tabără la mare cu liceul. Cam atât. Oricum, peste 1420. Ciocolată obișnuită, adică mai rar ciocolată albă sau neagră. Și, de câteva ori, niște perechi de after-eight-uri, le-am împachetat într-un șervețel și le-am dat drumul. Cred că am cumpărat toate felurile posibile de la chioșcul de jos. Mai mici, mai mari, dar numai tablete, ca să aibă loc în cutia poștală. Aș fi vrut să pun și kinder sau bomboane la cutie ori vreo pungă din aia frumos ambalată, însă n-am cum, nu încap. Am luat o dată și ciocolată caldă. Era bine să o încerc eu înainte, să văd dacă merită, dar n-am avut răbdare. Pe plic arăta super. Nu știu dacă i-a plăcut, eu nu mă pricep prea bine la ciocolata caldă. Într-un an s-a umplut cutia foarte mult. Era clar că nu era acasă. Dar eu nu m-am oprit, am cumpărat cele mai mici ciocolate de la chioșc și tot am pus în fiecare zi câte una. În sfârșit, a venit și ziua când s-a golit cutia. A fost o ușurare! Chiar nu mai știam ce să fac, trecuseră multe zile, foarte multe. Cred că a dat la toată lumea atunci, prietene, colege de serviciu, rudele ei... Sunt sigur că mă cunoaște din vedere. Bunica a spus, oricum, în tot blocul ce fac eu. Am primit o mulțime de bilețele anonime în cutia noastră poștală și încă mai primim, dar mai rar acum. Glume proaste, ca să nu zic mai mult. Eu nu m-am descurajat. Habar nu am dacă le mănâncă, nu știu dacă îi place ciocolata sau nu. Dar dacă nu le voia, cred că le-ar fi scos și le-ar fi lăsat lângă cutiile poștale, nu? Ca să înțeleg că nu are rost.”
The 3rd of June 2016 by AMB.
